Favoriții americanilor au picat pe traseu
Nimeni nu a crezut cu adevărat că Klaus Iohannis, președintele României din 2014, avea să devină următorul secretar general al NATO. Iohannis s-a propus de unul singur în martie, în calitate de candidat care ar fi urmat să aducă o nouă perspectivă la conducerea alianței, însă nu a fost niciodată o candidatură plauzibilă. Săptămâna trecută, când Consiliul Suprem de Apărare Națională al României a anunțat că Iohannis își retrage candidatura, ultimul obstacol din calea numirii în funcție a premierului olandez Mark Rutte a fost îndepărtat.
Deocamdată neconfirmat formal, Rutte va deveni cel de al 14-lea secretar general al NATO pe 1 octombrie 2024, succedându-i norvegianului Jens Stoltenberg, aflat în funcție de un deceniu. Va fi al patrulea olandez căruia îi revine funcția, iar el va sosi la Bruxelles după 14 ani petrecuți în calitatea de premier al Olandei. (Aici plecăm de la supoziția că Dick Schoof, fostul șef al spionajului selectat de coaliția de guvernare de la Haga, va fi aprobat formal: Rutte a demisionat în iulie 2023 și de atunci conduce guvernul ca interimar.) Candidatura lui Rutte a produs o larg răspândită satisfacție, fiind considerat o variantă sigură, însă realitatea mai puțin roz e aceea că el reprezintă opțiunea celui mai mic numitor comun.
Stoltenberg a constatat că îi e dificil să părăsească postul de secretar general. Numit în 2014, el a primit un al doilea mandat în 2018, însă după invazia rusă din Ucraina din februarie 2022 plecarea lui a fost amânată până în 2023, apoi iarăși până în 2024.
Fapt care a dus la un concurs semi-public prelungit pentru șefia NATO: printre primii candidați s-au numărat Chrystia Freedland, vicepremierul Canadei, și Mario Draghi, fost premier italian și președinte al Băncii Centrale Europene.
Joe Biden a avut alți favoriți
La mijlocul lui 2023 ajunsese să fie vehiculat drept candidat și Ben Wallace [secretarul britanic al apărării la acea dată – n.trad.] și, cu sinceritatea-i caracteristică, el a recunoscut că-și dorea funcția. S-a dovedit totuși că Wallace nu era susținut de Washington, deși calificarea necesară o avea cu siguranță. Președintele Joe Biden ar fi preferat-o mai degrabă pe Mette Frederiksen, premierul danez, ori pe președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen. Dar dacă nu putea fi Wallace, opțiunea evidentă din punct de vedere al calificării era cu certitudine premierul eston Kaja Kallas, o opozantă elocventă și convingătoare a Rusiei. Însă șefii de guvern din NATO s-au îmbolnăvit brusc de frica de a nu-l provoca pe Vladimir Putin.
Și astfel a început să se coaguleze susținerea în jurul lui Rutte, care a realizat și el că avea să devină curând șomer (deși mai circulă și teoria cum că plănuia încă din capul locului să ajungă în fruntea NATO). O fi declarat el în iulie 2023: „Când va veni un nou guvern eu voi ieși din politică”, însă nimeni nu e imun la ademenirea unei ultime funcții. Și, în definitiv, el era candidatul împotriva căruia nimeni nu avusese vreo obiecție.
Mark Rutte va avea de înfruntat probleme grele
Una dintre chestiunile cele mai presante cu care se va confrunta noul secretar general o reprezintă cheltuielile. În 2006 s-a convenit că membrii NATO ar trebui să cheltuiască minim 2% din PIB pe armată, o cerință [în fapt, un angajament voluntar al membrilor, a cărui neîndeplinire nu atrage consecințe formale – n.trad.] reînnoită în 2014. Implementarea s-a dovedit a fi impardonabil de lentă. În 2014 doar trei membri atinseseră ținta, cifră ajunsă la un jalnic șapte în 2022. Anul acesta se anticipează că 23 își vor fi îndeplinit în sfârșit obligația [sic!], ceea ce înseamnă că nouă nu o vor face. Crucial e că acesta va fi primul an de după deceniul ’90 în care Olanda va cheltui peste 2% din PIB pe apărare. Nu uitați, Rutte a fost premier încă din 2010. Greu de văzut cum i-ar putea da ascultare codașii unui delincvent de-o seamă cu ei.
Rutte este un personaj afabil, priceput să obțină consensul și un bun administrator cu o apetență aproape obsesivă pentru rutină. Trăsătura lui caracteristică e flexibilitatea, un om care ascultă orice sfat competent și despre care nu se știe să fi avut vreodată ceva similar cu o viziune ori o strategie generală. Înainte de politică a lucrat în departamentul de resurse umane al multinaționalei Unilever, unde s-a ridicat până la nivelul conducerii înainte să împlinească 40 de ani: Rutte e tehnocratul desăvârșit.
Dar într-un moment în care NATO se confruntă cu atât de multe probleme, avem dreptul să întrebăm: asta-i tot? E îndeajuns? În calitate de secretar general Rutte va trebui să asigure: creșterea continuă a cheltuielilor militare; persistența ajutorului militar pentru Ucraina; gestionarea unei eventuale aderări a Kievului, inclusiv a reformelor necesare pentru a permite acest lucru; calmarea membrilor est-europeni care se simt expuși și marginalizați; gestionarea aspirațiilor de aderare ale Georgiei și Bosniei și Herțegovinei; și, posibil, amortizarea unui al doilea mandat al lui Donald Trump, profund sceptic la adresa NATO.
Rolul șefului civil al NATO e unul enorm de dificil și extrem de complex. Uneori necesită un personaj convingător, capabil să medieze un compromis. Însă acum, când alianța își serbează a 75-a aniversare, un astfel de om pare inadecvat. NATO ar avea nevoie mai degrabă de un lider elocvent și dinamic, cu o viziune clară pentru următorul deceniu, cineva capabil să stabilească o destinație, iar apoi să traseze o rută credibilă pentru atingerea ei. Tragedia e că aveam la dispoziție candidați potriviți: Federica Mogherini din Italia, Ben Wallace, și, mai presus de toți, Kaja Kallas. A existat șansa unui lider capabil să transforme alianța. Rămâne de văzut dacă Rutte se va putea ridica la nivelul provocării.
Sursa: The Spectator, în traducerea Rador Radio România