Christian KRACHT. Eurotrash
Sunt „vaccinat” în ce privește literatura elvețianului Christian Kracht (n. 1966), i-am citit & prezentat la Cartea la pachet trei romane, știu că ferocitatea discursului vs eleganța stilului fac parte din po(i)etica auctorială – și tot m-a luat pe nepregătite Eurotrash, Editura Trei, 2024, „o lovitură emoțională în plex, nu există ironie, nici subterfugii: doi oameni profund traumatizați, expuși cu sinceritate de gheață, sfâșiați de neputința de a comunica, în timp ce unul dintre ei se îndreaptă către cel mai ireversibil epilog dintre toate” (The Berliner).
Nu pur și simplu doi oameni, ci mama – octogenară și „foarte bolnavă, bolnavă și la cap, adică nu doar acolo, dar mai ales acolo”; așadar „nu era vorba de o mamă oarecare, ci de mama mea, și nu de o clinică de psihiatrie oarecare, ci de cea care purta cel mai întunecat și mai teribil nume dintre toate: Winterthur” – și fiul unor părinți divorțați, bântuit de „dezintegrarea acestei familii, da, atomizarea acestei familii”, și în special de trecutul nazist al bunicului („Cum fusese de fapt traiul cu tatăl ei? Legitimația SS și insigna aurie de partid și feluritele camere de tortură și imensa tăcere de zeci, de sute de ani...”), dacă nu cumva „toată familia mea și, de asemenea, tot anturajul familiei mele se hrăneau din umilirea altora, dintr-o conștiință de apartenență la elită, care în realitate era comportamentul unei pături mijlocii dornice să urce în pătura superioară și pe care, totodată, nimic n-o înspăimânta mai tare decât propria origine proletară”. (O paralelă cu ultimul roman al lui Thomas Bernhard, Extincție, se impune de la sine; altminteri, austriacul pare să fie un alte Meister al romancierului helvet, ajuns la rându-i „marele scriitor de limbă germană al generației sale” (Joshua Cohen). Că tot am deschis paranteza, îngăduie-mi-se să citez tirada – pârjolitoare ca napalmul – de la începutul capitolului II: „Mereu trăisem în visele, în nălucirile limbii. (...) Mereu existase acea taină, unică în felul ei, vorbirea însăși, eliberarea și, simultan, stăpânirea limbii spasmodice, cuprinsă în succesiunea corectă a silabelor. Și apoi – totuși – existase mereu germana. Limba germană existase mereu. Mereu existase pământul pârjolit, existase însăși suferința pământului torturat, existaseră războiul și orașul vechi în flăcări și pământurile rămase sterpe dinaintea lui, mereu existase ghetoul curățat cu aruncătorul de flăcări, mereu existaseră uniformele cenușii, mulate pe corp, cutele atrăgătoare de la colțurile gurii pe maxilarele umplute cu cuburi de gheață ale ofițerilor blonzi vorbind în șoaptă”.)
În cele din urmă, după o călătorie cu taxiul prin câteva cantoane elvețiene – de unde își propuseseră o călătorie în Africa! –, prilej de a privi cu ochi necruțători realitatea în față, fiul și mama ajung să-și spună verde-n ochi:
„– Și atunci de ce nu i-ai confruntat niciodată cu adevărul? Cu felul lor respingător de a fi? Și cu încăpățânarea lor de a susține până la mormânt că aveau dreptate? Doar erau direct vinovați, direct și fără scuze. Tatăl tău a fost în SS, for fuck’s sake.
– Dacă te uiți la noi doi, vezi cât de greu, ba nu, cât de imposibil e să-ți confrunți proprii părinți cu adevărul. Și apoi să lași totul cât de cât în ordine.
– Și i-ai iertat vreodată?
– Nu, a răspuns ea.”
...Și tot nu și-au spus ultimul cuvânt – așa că, înainte să se întoarcă la clinica de psihiatrie Winterthur, mama și fiul caută (noaptea!) mormântul lui Borges; scena e de-o nesfârșită tandrețe: „Am stat o vreme acolo, noaptea, în cimitir. Mama mă luase de mână. M-am gândit la moartea ei și cum avea să fie. (...) Poate că era doar un salt mărunt, lipsit de importanță, doar o mică adiere. Cucuveaua a țipat din nou. Nu era absolut nimic de spus”.
Fraza pe care aș scoate-o în față, dacă nu cumva e deja trecută pe blazonul lui Christian Kracht, sună așa: „Fiindcă tot ce nu urcă în conștiință revine ca destin” – mie unuia, mi se pare infinit mai grăitoare decât arhicunoscutul refren: „Cine nu-și cunoaște trecutul riscă să-l repete”.
18 noiembrie ’24
Nu pur și simplu doi oameni, ci mama – octogenară și „foarte bolnavă, bolnavă și la cap, adică nu doar acolo, dar mai ales acolo”; așadar „nu era vorba de o mamă oarecare, ci de mama mea, și nu de o clinică de psihiatrie oarecare, ci de cea care purta cel mai întunecat și mai teribil nume dintre toate: Winterthur” – și fiul unor părinți divorțați, bântuit de „dezintegrarea acestei familii, da, atomizarea acestei familii”, și în special de trecutul nazist al bunicului („Cum fusese de fapt traiul cu tatăl ei? Legitimația SS și insigna aurie de partid și feluritele camere de tortură și imensa tăcere de zeci, de sute de ani...”), dacă nu cumva „toată familia mea și, de asemenea, tot anturajul familiei mele se hrăneau din umilirea altora, dintr-o conștiință de apartenență la elită, care în realitate era comportamentul unei pături mijlocii dornice să urce în pătura superioară și pe care, totodată, nimic n-o înspăimânta mai tare decât propria origine proletară”. (O paralelă cu ultimul roman al lui Thomas Bernhard, Extincție, se impune de la sine; altminteri, austriacul pare să fie un alte Meister al romancierului helvet, ajuns la rându-i „marele scriitor de limbă germană al generației sale” (Joshua Cohen). Că tot am deschis paranteza, îngăduie-mi-se să citez tirada – pârjolitoare ca napalmul – de la începutul capitolului II: „Mereu trăisem în visele, în nălucirile limbii. (...) Mereu existase acea taină, unică în felul ei, vorbirea însăși, eliberarea și, simultan, stăpânirea limbii spasmodice, cuprinsă în succesiunea corectă a silabelor. Și apoi – totuși – existase mereu germana. Limba germană existase mereu. Mereu existase pământul pârjolit, existase însăși suferința pământului torturat, existaseră războiul și orașul vechi în flăcări și pământurile rămase sterpe dinaintea lui, mereu existase ghetoul curățat cu aruncătorul de flăcări, mereu existaseră uniformele cenușii, mulate pe corp, cutele atrăgătoare de la colțurile gurii pe maxilarele umplute cu cuburi de gheață ale ofițerilor blonzi vorbind în șoaptă”.)
În cele din urmă, după o călătorie cu taxiul prin câteva cantoane elvețiene – de unde își propuseseră o călătorie în Africa! –, prilej de a privi cu ochi necruțători realitatea în față, fiul și mama ajung să-și spună verde-n ochi:
„– Și atunci de ce nu i-ai confruntat niciodată cu adevărul? Cu felul lor respingător de a fi? Și cu încăpățânarea lor de a susține până la mormânt că aveau dreptate? Doar erau direct vinovați, direct și fără scuze. Tatăl tău a fost în SS, for fuck’s sake.
– Dacă te uiți la noi doi, vezi cât de greu, ba nu, cât de imposibil e să-ți confrunți proprii părinți cu adevărul. Și apoi să lași totul cât de cât în ordine.
– Și i-ai iertat vreodată?
– Nu, a răspuns ea.”
...Și tot nu și-au spus ultimul cuvânt – așa că, înainte să se întoarcă la clinica de psihiatrie Winterthur, mama și fiul caută (noaptea!) mormântul lui Borges; scena e de-o nesfârșită tandrețe: „Am stat o vreme acolo, noaptea, în cimitir. Mama mă luase de mână. M-am gândit la moartea ei și cum avea să fie. (...) Poate că era doar un salt mărunt, lipsit de importanță, doar o mică adiere. Cucuveaua a țipat din nou. Nu era absolut nimic de spus”.
Fraza pe care aș scoate-o în față, dacă nu cumva e deja trecută pe blazonul lui Christian Kracht, sună așa: „Fiindcă tot ce nu urcă în conștiință revine ca destin” – mie unuia, mi se pare infinit mai grăitoare decât arhicunoscutul refren: „Cine nu-și cunoaște trecutul riscă să-l repete”.
18 noiembrie ’24