Alexandru Tănase: Ridicarea din umeri ca politică de stat
Săptămâna aceasta, conflictul de la Dereneu a revenit, cu o intensitate care ne obligă, din nou, să ne prefacem surprinși. Autoritățile oferă, aproape ritualic, aceeași explicație tehnică: precum că ar fi vorba despre un diferend religios, între „două comunități de creștini ortodocși din același sat”. La fel ca în alte dăți, atunci când tensiunile din zona bisericească ies la suprafață, reacțiile sunt superficiale, orientate mai mult spre potolirea momentului, nu spre soluționarea în fond a cauzelor acestor crize.
Refuzul de a privi lucrurile limpede și de a răspunde onest la o întrebare esențială – de ce o societate care nici pe departe nu este una profund religioasă, precum cea poloneză, spaniolă sau sârbă, se confruntă periodic cu conflicte bisericești – devine, în sine, parte a problemei. Niciunul din aceste conflicte nu are la bază diferențe de dogmă sau de ritual. Ele nu țin de teologie, ci de jurisdicție și de subordonarea geopolitică a bisericii ca instituție.
Pe de o parte, avem Mitropolia Basarabiei, parte componentă a Bisericii istorice, care a fost lichidată mai întâi de țarii ruși, iar mai apoi, după ocupația din 1940, de puterea sovietică. Din punct de vedere juridic, reactivarea Mitropoliei Basarabiei s-a reușit abia peste un deceniu de independență, prin hotărârea CEDO din 13 decembrie 2001. Până la acea dată, guvernările controlate de Rusia, au refuzat categoric înregistrarea Mitropoliei Basarabiei. Pe de altă parte, autoritățile au tolerat funcționarea filialei Bisericii Ortodoxe Ruse – reactivată de Stalin la 5 septembrie 1943.
Astfel, filiala Bisericii Ruse de la Chișinău funcționează nu doar ca o structură ecleziastică, ci ca un instrument simbolic și geopolitic menit să confirme că imperiul rus continuă să existe, sub alte forme, iar Republica Moldova ar aparține așa-numitei „lumi ruse” tradiționale. Aceasta explică și denumirea sugestivă – și deloc inocentă – de „Mitropolia Întregii Moldove”, formulă care trimite deliberat la imaginarul Moldovei medievale, deși o parte esențială a Moldovei istorice aparține astăzi statului român. Nu este o simplă alegere terminologică, ci o revendicare simbolică atent calculată.
În contrast, Mitropolia Basarabiei și-a conturat o identitate spirituală și simbolică ce depășește dimensiunea strict religioasă, exprimând apartenența moldovenilor la spațiul valoric românesc și european.
De aici pornește și diferența vizibilă dintre simpatizanți. În jurul structurii ecleziastice aflate sub tutela Moscovei gravitează, nu întâmplător, nostalgii sovietice și reflexe de putere formate în vechiul regim. Printre cei mai vocali apărători ai „ortodoxiei ruse de pe malurile Bâcului” se regăsesc adesea persoane formate în mediile politice și administrative ale perioadei sovietice – un paradox istoric, dacă ne amintim că același regim a închis biserici și a transformat mănăstiri în case de nebuni.
În contrast, susținătorii Mitropoliei Basarabiei se regăsesc, de cele mai multe ori, în rândul intelectualilor și al persoanelor cu un anumit nivel de educație, atașate de adevărul istoric și de opțiunea europeană a Republicii Moldova – chiar dacă nu toți sunt, în mod necesar, oameni profund practicanți.
Astfel, pornind de la datele problemei, observăm că acest conflict nu este religios, ci politic. În realitate, diferențele nu vizează ritualuri sau subtilități canonice. Ele țin de identitate, de atitudinea față de ocupația sovietică, de poziționarea față de războiul din Ucraina, de viziunea asupra desprinderii acestui teritoriu de sub dominația rusă. Nu este o dispută teologică, ci una de orientare istorică și geopolitică. Tocmai de aceea, încercările puterii de a juca la două capete, prezentând situația drept un simplu diferend între „două comunități de creștini ortodocși din același sat”, sunt în fond ipocrite.
Această ipocrizie explică de ce, de fiecare dată, conflictele sunt, în esență, doar aplanate, nu și rezolvate. Formula oficială are ceva liniștitor în ea, reducând totul la dimensiunea unei neînțelegeri locale, gestionabile prin apeluri la calm și câteva medieri bine intenționate. Doar că, uneori, ceea ce este formulat prea simplist ascunde tocmai complexitatea pe care ar trebui s-o lămurească.
Realitatea poate fi fardată o vreme cu formule convenabile. Dar fardul nu vindecă. El doar acoperă, temporar, fisura. Iar când fisura rămâne în fundație, nu mai este o chestiune de „dacă”, ci de „când” tensiunile vor reizbucni – poate nu la aceeași scară, dar cu o intensitate mai mare.
În discursul public s-a strecurat, aproape fără să fie observată, formula „cele două mitropolii”. A devenit o expresie comodă, rostită de demnitari, reluată de funcționari și acceptată, adesea fără prea multă reflecție, chiar de oameni de bună-credință. Ea sugerează o simetrie liniștitoare, o echivalență tacită, ca și cum ne-am afla în fața a două realități paralele, comparabile, legitim egale. Numai că simetria este, în acest caz, una strict lexicală. Limbajul creează echilibre pe care realitatea nu le confirmă. Istoria și legitimitatea morală a acestor două structuri nu se suprapun, chiar dacă vocabularul le așază, convenabil, în aceeași propoziție.
Filiala Bisericii Ortodoxe Ruse din Republica Moldova nu a apărut aici prin evoluția organică a comunității locale, ci a fost impusă pe acest teritoriu cu baioneta – ca parte a mecanismului imperial de rusificare forțată, instalat după anexarea Basarabiei de către Imperiul Țarist, în 1812. În acel moment, populația românească de pe aceste meleaguri era deja creștinată de secole, încă din primele veacuri ale erei noastre, pe când Rusia a adoptat creștinismul abia la sfârșitul secolului al X-lea. Diferența nu este una de cronologie seacă, ci de context: una este o tradiție religioasă care crește în interiorul unei comunități, alta este o instituție transplantată ca instrument de administrare și control.
Cât privește dimensiunea controlului și a loialității reale, lucrurile au fost formulate, poate involuntar, chiar din interiorul acestei structuri rusești. Bunăoară, cetățeanul rus Serghei Alexandrovici Volkov (alias arhiepiscopul Savva), care exercită funcția de șef al Eparhiei de Dubăsari și Transnistria, în cadrul așa-numitei „Mitropolii a întregii Moldove”, declara la 22 decembrie 2025, la Tiraspol: „Русская Православная Церковь неизменно пребывает со своим народом и его Вооружёнными силами” — „Biserica Ortodoxă Rusă rămâne neclintit alături de poporul său și de Forțele sale Armate”.
Această frază, rostită nu la Moscova, ci aici, pe acest pământ, spune mai mult decât ar vrea unii să audă. Ea pune în lumină, fără ocol, raportul de loialitate. Nu mai vorbim doar despre apartenență canonică ori despre tradiție spirituală. Vorbim despre o solidaritate declarată cu „Forțele Armate” ale unui stat care, de al patrulea an, ucide cu sânge rece populația civilă din Ucraina și lovește deliberat infrastructura energetică, ținând milioane de oameni în frig și întuneric – un fel de neo-Holodomor, nu prin foamete, ci prin îngheț. Este vorba inclusiv de loialitatea față trupele de ocupație ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.
Putin, cu sprijinul și girul moral al Bisericii Ortodoxe Ruse, comite acte de genocid împotriva unui întreg popor, ucigând milioane de oameni. În aceste condiții, Guvernul nostru nu mai are dreptul să se prefacă neutru. Așa cum noi, ca țară, am adoptat o poziție clară față de agresiunea militară rusă împotriva Ucrainei, la fel trebuie să limpezim apele și în privința acestei structuri ideologice de ocupație rusească, care a supraviețuit defunctului imperiu sovietic. Nu te poți închina, în același timp, la doi dumnezei. Neutralitatea, în asemenea situații, nu este echidistanță, ci capitulare.
Când o instituție care operează pe teritoriul Republicii Moldova se revendică dintr-o structură subordonată unui centru politico-militar dușmănos, iar autoritățile tratează acest fapt ca pe un „conflict local”, mesajul transmis este devastator: suveranitatea și adevărul devin chestiuni negociabile. Exact ceea ce își dorește Putin.
Dereneu nu trebuie citit ca un simplu episod de „ordine publică”. Este un test al capacității instituțiilor de a distinge între libertatea religioasă – care trebuie garantată – și instrumentalizarea religiei în scopuri politice, care trebuie limitată ferm, prin mijloace legale. Statul este obligat să asigure pluralismul confesional, dar nu este obligat să legitimeze, prin pasivitate, un canal de influență externă care se insinuează în spațiul public sub acoperirea evlaviei.
În fond, la Dereneu nu se dispută doar o cheie de biserică. Acolo se ciocnesc două proiecte: unul care ține de ordinea constituțională a Republicii Moldova și altul care aparține unei logici imperiale, ce nu a dispărut, ci doar și-a schimbat mijloacele. Filiala locală a Bisericii Ortodoxe Ruse, alături de partidele pro-Kremlin și de prezența militară ilegală din Transnistria, formează – fiecare pe limbajul său – infrastructura prin care Federația Rusă își menține pârghiile de influență asupra statului moldovean. De aceea, episoadele de tip Dereneu vor izbucni mereu, sub alte nume și în alte localități, atât timp cât adevărul va fi tratat ca incident și nu ca vulnerabilitate strategică.
Dacă nu înțelegem asta, vom continua să numim „conflict local” ceea ce este, în realitate, o breșă de securitate. Iar breșele de securitate nu se închid cu apeluri la calm. Ele se închid cu decizii.
Emanciparea religioasă față de fostul imperiu este o chestiune care ține mai degrabă de decomunizare, de decolonizare și de „deputinizare” decât de teologie. Nu discutăm aici despre diferențe de ritual, despre orgolii ecleziastice ori despre mici schisme, de felul celor care apar, inevitabil, în orice spațiu confesional din lume. Discutăm despre o moștenire instituțională a ocupației, despre un mecanism de influență construit istoric și întreținut politic. Iar atunci când fidelitatea geopolitică ajunge să primeze asupra mesajului evanghelic, problema nu mai este una de dogmă, ci de loialitate politică.
De aceea, cadrul corect de înțelegere nu este cel al „neînțelegerilor bisericești”, ci acela al lichidării consecințelor ocupației sovietice și al restabilirii ordinii firești a lucrurilor. Când o structură religioasă funcționează, în mod obiectiv, ca extensie simbolică a unei puteri străine ostile, emanciparea de sub această dependență nu mai este o opțiune identitară, ci o necesitate de stat. Este, dacă vreți, partea nevăzută – dar esențială – a vindecării noastre istorice: tămăduirea sechelelor, recuperarea adevărului și revenirea la normalitate.
Iar normalitatea, într-un stat care se pretinde suveran și orientat spre Europa, începe cu un lucru simplu: să definim corect problemele. Numai așa putem începe să le rezolvăm.
Din considerentele menționate mai sus, afirmația premierului Alexandru Munteanu, potrivit căreia „statul nu se amestecă în treburile bisericești”, iar soluționarea conflictului ar ține „de discreția enoriașilor și a bisericilor respective”, chiar dacă sună prudent, este greșită în fond. Statul nu poate adopta o poziție ambiguă atunci când este chemat să aplice legea. Neutralitatea invocată în asemenea situații riscă să devină o formă de dublă loialitate. Iar, în materie de autoritate publică, dubla loialitate este echivalentă cu absența autorității.
Statul nu se amestecă în dogme și nu stabilește ritualuri. Nu decide asupra canoanelor. Dar statul înregistrează cultele, le conferă personalitate juridică, le recunoaște structurile, le protejează patrimoniul și le garantează drepturile constituționale. Prin urmare, atunci când apare un conflict care vizează proprietatea, executarea unei hotărâri judecătorești sau ordinea publică, statul nu doar că poate interveni – este obligat să o facă.
A invoca „discreția părților” într-un asemenea context echivalează cu retragerea autorității publice din propriul ei câmp de competență. În cariera mea de judecător constituțional am auzit formula „lăsăm la discreția instanței” de fiecare dată când cel care o rostea nu avea argumente juridice să-și susțină cauza. Statul de drept nu funcționează pe bază de discreție. Funcționează pe bază de reguli.
Un conflict care implică entități înregistrate de stat, bunuri protejate de lege și hotărâri definitive ale instanțelor nu poate fi lăsat „la discreția” nimănui. Discreția este o categorie morală. Aplicarea legii este o obligație constituțională.
Prin urmare, problema nu este dacă statul „se amestecă” sau nu. Problema este dacă statul își exercită competențele. Iar într-o chestiune care atinge ordinea publică, autoritatea hotărârilor judecătorești și chiar securitatea națională, neintervenția nu înseamnă neutralitate. Înseamnă capitulare tacită.
Dacă tot am ajuns la declarațiile premierului, merită să ne oprim asupra invocării maximei Dura lex, sed lex. Premierul afirmă că „legea este dură, dar este lege și trebuie respectată de toți”. Este, desigur, o formulă cu rezonanță latină, asociată tradiției juridice medievale, inclusiv dreptului canonic sistematizat de Episcopul Burchard din Worms în Sfântul Imperiu Roman, doar că este… cam în afara contextului.
În cazul de față, nu ne aflăm în prezența unei legi „dure”, ci mai degrabă a unui stat slab. Nu discutăm despre sancțiuni sau despre norme penale excesiv de severe ori disproporționate. În realitate, este vorba despre o decizie civilă ordinară a Curții Supreme de Justiție, care a tranșat o chestiune privind dreptul de folosință asupra imobilului bisericii din Dereneu – nu o problemă religioasă. O decizie executorie care, într-un stat de drept, nu se negociază, nu se amână și nu se interpretează politic.
Refuzul executării unei hotărâri judecătorești definitive nu este un act de opțiune sau de conștiință religioasă. Este o faptă cu o încadrare penală cât se poate de clară. Articolul 320 din Codul penal incriminează neexecutarea intenționată sau eschivarea de la executare a unei hotărâri judecătorești. Cât privește fapta primarului socialist, (care de fapt este principalul instigator), de incitare la neexecutarea intenționată sau eschivarea de la executare de către o persoană cu funcție de răspundere a hotărârii instanței de judecată, aceasta reprezintă o formă agravantă a infracțiunii, sancționată cu închisoare de până la 3 ani, în toate cazurile cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții. Legea este cât se poate de clară.
Așadar, nu suntem în fața „durității legii”, ci în fața unei obligații elementare: executarea unei hotărâri judecătorești definitive. Iar garantarea executării hotărârilor judecătorești irevocabile nu este o chestiune facultativă, ci o obligație a Guvernului. Dacă Guvernul se va eschiva de la executarea Deciziei CSJ, este foarte probabil ca statul să fie condamnat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Tot Guvernul este cel care trebuie să explice de ce autoritățile competente în domeniul protecției minorilor nu au reacționat atunci când preotul respectiv și-a expus copiii într-o situație umilitoare, obligându-i să stea în genunchi în fața polițiștilor. Protecția copilului nu este opțională și nu poate fi suspendată din considerente de oportunitate politică.
Aici nu se discută despre severitatea legii, ci despre fermitatea statului. Iar un stat care ezită să-și aplice propriile reguli fundamentale nu mai este confruntat cu o problemă juridică, ci cu una de autoritate.
P.S. Există, totuși, un detaliu curios în această poveste. Gestionarea situației de la Dereneu pare să fi fost preluată de Ministerul Culturii. O alegere surprinzătoare, având în vedere că, dincolo de rădăcina comună a cuvintelor „cult” și „cultură”, competențele instituționale nu sunt identice.
Potrivit cadrului normativ și fișelor de atribuții, chestiunile ce țin de înregistrarea și funcționarea cultelor religioase sunt, în mod obișnuit, de competența Ministerului Justiției. Or, în toată această dezbatere publică, vocea Ministerului Justiției a fost, cel puțin până acum, remarcabil de absentă.
Poate ar fi cazul ca cineva să le explice celor de la etajul 5 că, atunci când instituțiile competente aleg tăcerea, statul riscă să se transforme dintr-o arhitectură coerentă de competențe într-o sumă de reacții improvizate.