Alexandru Tănase: „München 2026: sfârșitul adolescenței strategice a Europei”
Frumosul și prosperul oraș München are, în istoria Europei, o încărcătură simbolică aparte. A fost leagănul nazismului timpuriu, locul în care Neville Chamberlain a consfințit, cu iluzia păcii, politica de conciliere față de Hitler și, mai târziu, unul dintre centrele rezistenței germane împotriva aceluiași regim, simbolizată de grupul „Weiße Rose” („Trandafirul Alb”), format din studenți ai Universității din München.
Tot la München, în 2007, de la tribuna Conferinței de Securitate, Vladimir Putin a rostit discursul care avea să fie perceput ulterior drept momentul ruperii definitive a „idilei” post-Război Rece dintre Rusia și Occident – un avertisment deschis că Moscova nu mai acceptă ordinea internațională construită după 1991. Puține orașe concentrează, într-un mod atât de pregnant, lecțiile tragice și răscrucile geopolitice ale ultimului secol.
Pentru noi, cei care am trăit sub ocupație rusească timp de decenii și pe al căror teritoriu s-au purtat cele șapte războaie ruso-turce dintre 1711 și 1878, declarația rostită de Vladimir Putin în 2005 – potrivit căreia „prăbușirea Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX” – nu era o simplă nostalgie istorică. Era un avertisment limpede.
Din momentul agresiunii ruse împotriva Georgiei și, mai ales, după anexarea ilegală a Crimeei, continentul european a orbecăit strategic, oscilând între sancțiuni graduale, apeluri ritualice la dialog și iluzia – mereu infirmată – că Moscova se va opri singură. În acest răstimp, Rusia a transformat războiul într-o componentă structurală a politicii sale externe, iar destabilizarea vecinătății europene într-un instrument strategic de presiune și șantaj. Ceea ce până nu demult era tratat drept o criză regională, gestionabilă prin diplomație și compromis, este astăzi recunoscut fără echivoc ca o provocare existențială pentru ordinea europeană de securitate.
În acest context, Conferința de Securitate de la München din 2026 poate rămâne în istorie nu doar printr-o schimbare de ton, ci printr-o schimbare de direcție. Pentru prima dată după mulți ani, Europa a vorbit deschis despre reînarmare, autonomie strategică și garanții reale de securitate. Limbajul prudenței a fost înlocuit de limbajul asumării.
În acest registru al clarității s-a înscris și intervenția președintei Maia Sandu. Mesajul său a fost unul limpede: reziliența Republicii Moldova în fața amenințărilor externe și integrarea europeană reprezintă singura garanție reală a securității noastre.
Tezele enunțate anul acesta la München vor influența substanțial și acțiunile de politică externă ale Republicii Moldova. Ca stat mic și vulnerabil, aflat la frontiera confruntării dintre Rusia și lumea liberă, Chișinăul nu își poate permite luxul indeciziei. Într-un mediu de securitate în reașezare, fiecare clarificare strategică la nivel european generează consecințe directe pentru statele din vecinătatea estică. Pentru Republica Moldova, München 2026 nu este un exercițiu teoretic, ci un semnal că epoca echilibristicii geopolitice se apropie de sfârșit.
Conferința de la München s-a născut în punctul culminant al Războiului Rece, la scurt timp după ridicarea Zidului Berlinului – simbolul fizic al unei Europe divizate și al unei lumi blocate într-un echilibru al fricii. Într-un context dominat de confruntare ideologică și competiție militară, această reuniune a fost concepută ca un spațiu de reflecție strategică și consolidare a coeziunii occidentale.
După prăbușirea Uniunii Sovietice, în capitalele occidentale s-a instalat un sentiment aproape euforic al „sfârșitului istoriei” — convingerea că era marilor confruntări ideologice se încheiase definitiv, iar democrația liberală devenise punctul final al evoluției politice a umanității. Rivalitatea sistemică părea depășită, iar extinderea modelului occidental era percepută nu ca un proces fragil și reversibil, ci ca o tendință ireversibilă.
Un simbol al naivității strategice, care a marcat o bună parte din deciziile liderilor occidentali în deceniile următoare, poate fi identificat încă de la începutul anilor ’90. Cartea lui Francis Fukuyama, „Sfârșitul istoriei și ultimul om”, a fost ridicată la rangul de manifest al victoriei asupra „imperiului răului”. Deși autorul însuși formula nuanțe și avertismente, lectura politică dominantă a transformat lucrarea într-o justificare intelectuală a unei iluzii care avea să se dovedească, în timp, aproape sinucigașă: dacă istoria decisivă se încheiase, atunci marile amenințări sistemice aparțineau trecutului.
În locul unei analize lucide a faptelor, s-a preferat confortul „iluziei ipotezelor optimiste”: aceea că Rusia se află într-o tranziție ireversibilă spre integrarea în sistemul occidental de valori și reguli. Se credea că economia de piață, interdependența economică, apartenența la organizații internaționale și dialogul permanent vor „domestici” reflexele imperiale ale Moscovei, temperând tendințele sale revanșarde și neoimperialiste. Iluzia a înlocuit strategia, iar Occidentul suportă astăzi costurile acestei erori.
În timp ce Vestul a deschis accesul Rusiei la noi tehnologii avansate și resurse financiare substanțiale, Putin ștergea de pe fața pământului Groznâiul, menținea ocupația militară în Transnistria, consfințea secesiunea Osetiei de Sud și Abhaziei și transforma forța brută într-un instrument legitim de politică externă.
În pofida acestor evidențe, Moscova a fost integrată în cele mai importante formate occidentale de cooperare, fără o reexaminare reală a trecutului său imperial și fără un proces autentic de demontare a mentalității expansioniste. Spre deosebire de Germania post-nazistă, obligată la o confruntare radicală cu propriul trecut, Rusia nu a fost constrânsă nici să-și asume responsabilitatea istorică pentru crimele regimului comunist, nici să-și dezarticuleze mitologia imperială.
Rusia a profitat din plin de această indulgență strategică. A speculat reducerea investițiilor occidentale în apărare, a exploatat externalizarea riscurilor de securitate și a încurajat iluzia că interdependența economică va domestici instinctele imperiale ale vechilor puteri. Realitatea ultimelor două decenii avea însă să demonstreze că istoria nu se încheiase – ci doar își schimbase forma.
Rezultatul îl vedem astăzi: un stat care nu s-a democratizat, ci și-a rafinat instrumentele de coerciție, profitând de credulitatea strategică a celor care au confundat dorința cu realitatea.
Cel mai rușinos simbol al acelei epoci a fost semnarea Memorandumului de la Budapesta din 1994. Ucrainei i s-au oferit garanții de securitate în schimbul renunțării la cel de-al treilea arsenal nuclear din lume. La nivel formal, marile puteri se angajau să-i respecte suveranitatea și integritatea teritorială.
În practică, Memorandumul s-a dovedit a fi o ficțiune politică. Un angajament solemn fără dinți, invocat ceremonial, dar ignorat atunci când a fost încălcat. Anexarea Crimeei în 2014 și invazia pe scară largă din 2022 nu au reprezentat doar agresiuni împotriva Ucrainei, ci și falimentul unei întregi filozofii de securitate bazate pe promisiuni ambigue.
Pentru statele mici, cum este și Republica Moldova, lecția este brutală: în absența unor garanții reale și a unei capacități proprii de descurajare, securitatea nu poate fi subcontractată pe baza unor formule diplomatice. Istoria recentă a demonstrat că, atunci când confruntarea revine, hârtia nu oprește tancurile.
Discursul lui Putin de la Conferința de Securitate de la München din 2007 a fost momentul în care Rusia a rupt definitiv „idila” post-Război Rece cu Occidentul. A fost declarația deschisă a unei confruntări anunțate. După doar un an a urmat războiul din august împotriva Georgiei. În 2014, anexarea Crimeei și războiul din Donbas. Fiecare etapă a confirmat caracterul coerent al strategiei de revizuire a ordinii europene.
Abia la 24 februarie 2022 a devenit limpede că anii de ignorare a avertismentelor nu au prevenit războiul, ci l-au făcut inevitabil. Conferințele de la München care au urmat au avut, pentru o vreme, aerul unor exerciții de luciditate întârziată, într-o Europă obligată să accepte că ordinea post-Război Rece se prăbușise sub ochii ei.
Schimbarea reală se poate produce acum, când Germania – motorul economic și pivotul politic al Uniunii Europene – a fost nevoită să-și reevalueze propriile dogme strategice. Este absolut clar că epoca Angela Merkel, construită pe cedări permanente față de Moscova și convingerea că interdependența economică poate substitui descurajarea, s-a încheiat.
În locul ei începe să se contureze o altă Germanie – mai conștientă de riscurile geopolitice, mai dispusă să investească în apărare și să-și asume un rol strategic proporțional cu greutatea sa economică. Dacă anii Merkel au reprezentat apogeul unei Europe a unui fals echilibru dominat de Putin, începutul epocii Merz sugerează o revenire la logica responsabilității de putere.
Astfel, München 2026 este, în acest sens, mai mult decât o conferință anuală. Este scena pe care Germania pare să fi decis că securitatea europeană nu mai poate fi tratată ca o anexă a prosperității economice, ci ca o condiție a ei. Tranziția către noua etapă a fost marcată simbolic chiar la München.
Cancelarul federal Friedrich Merz a transmis o serie de mesaje clare care au provocat un ecou puternic în presa europeană și în mediile strategice. Tonul nu mai era defensiv, nici justificativ. Era, pentru prima dată în mod explicit, afirmativ. Am auzit, poate pentru prima dată în ultimele două decenii, cea mai puternică declarație strategică venită de la Berlin.
Merz nu a transmis o dorință de echilibru diplomatic, ci disponibilitatea de a-și asuma responsabilitatea. A vorbit despre necesitatea ca Europa să-și păstreze idealurile și valorile, dar și să-și apere activ libertatea, consolidându-și punctele forte. Formula care a atras atenția a fost una simplă, dar sugestivă: „Schimbăm comutatorul din mintea noastră” — „Wir legen den Schalter um”. Mesajul era limpede: Germania renunță la reflexele strategice ale epocii anterioare.
Într-un moment cu profundă încărcătură simbolică, cancelarul a citat o afirmație rostită acum 15 ani de actualul ministru de Externe polonez, Radosław Sikorski: „Mă tem nu atât de puterea germană, cât de inacțiunea germană”. Nu a fost o simplă înflorire retorică. A fost un semnal politic – adresat deopotrivă partenerilor și adversarilor Germaniei – că Berlinul a înțeles, în sfârșit, că problema Europei nu este forța sa, ci ezitarea sa. În viziunea lui Merz, trebuie construită o „Europă suverană”, capabilă să depășească dependența excesivă de Statele Unite și să-și asume propria securitate. Nu o ruptură de alianța transatlantică, ci o recalibrare matură a acesteia. Europa nu mai poate fi doar beneficiar de securitate; trebuie să devină furnizor de securitate.
Pentru cine urmărește de decenii politica germană, simplul fapt de a auzi un cancelar vorbind despre necesitatea unei armate germane puternice, despre politica forței și despre posibilitatea ca puterea globală a Statelor Unite să fi trecut de apogeu este, în sine, un moment ieșit din tiparele tradiționale ale discursului de la Berlin.
Dacă Germania va transforma această retorică într-un program coerent – nu doar național, ci european – atunci München 2026 ar putea deveni momentul în care Europa a decis, în sfârșit, să iasă din lunga sa adolescență strategică.
Discursul secretarului de stat american Marco Rubio a confirmat, într-o formă poate mai diplomatică, logica schimbării de accent exprimată de Merz. Dincolo de retușurile de ton, mesajul de fond a fost același pe care vicepreședintele J.D. Vance îl formulase cu un an înainte, într-un registru mai direct: Europa trebuie să înceteze să mai fie o dependentă strategică.
Statele Unite nu anunță oficial o retragere. Dar transmit, tot mai clar, că nu își vor mai asuma automat responsabilitatea primordială pentru securitatea continentului european. Diferența este subtilă în formulare, dar majoră în consecințe.
Afirmațiile secretarului de stat american trebuie însă tratate cu o doză considerabilă de prudență, ca să nu zic neîncredere. Același Rubio care, de la tribuna conferinței, invoca „istoria comună” a Europei și Statelor Unite și soliditatea legăturii transatlantice și-a anulat întâlnirea cu liderii europeni în formatul Berlin, dedicată situației din Ucraina. Oficial, absența a fost justificată prin neconcordanțe de program și suprapunerea unor reuniuni în cadrul Conferinței de la München. În diplomație, absențele vorbesc uneori mai clar decât discursurile. Politic însă, gestul a transmis un alt semnal. Invocarea solidarității transatlantice pe scenă, urmată de refuzul de a participa la o reuniune esențială privind securitatea europeană, subminează exact coordonarea pe care Washingtonul declară că dorește să o consolideze.
În paralel, în timp ce la München se discuta despre arhitectura de securitate a continentului, Donald Trump a anunțat renunțarea la comanda unor baze militare americane din Europa, inclusiv cea din Napoli și una din Norfolk. Mesajul venit de la Casa Albă este, cel puțin, ambiguu. Mai degrabă sugerează o retragere strategică graduală decât o reafirmare fermă a parteneriatului.
Pentru Europa, concluzia devine inevitabilă: nu este vorba despre o ruptură transatlantică, ci despre sfârșitul unei epoci în care securitatea europeană era, în mod reflex, garantată de Washington.
Cât ține de Republica Moldova, concluziile care se desprind din această etapă a reconfigurării globale sunt cât se poate de clare. În perioadele de tranziție istorică – când vechile garanții slăbesc, iar noile aranjamente încă nu sunt consolidate – statele mici devin cele mai vulnerabile. Spațiile gri sunt întotdeauna primele expuse presiunii marilor puteri.
Într-un asemenea context, ambiguitatea strategică nu mai este o virtute, ci un risc. Vor avea de câștigat doar acele state care dau dovadă de principialitate, consecvență și claritate de direcție – și care știu să convingă partenerii externi că înțeleg ce vor și sunt dispuse să își asume costurile propriilor alegeri. Cei care vor încerca să joace la două capete, să practice echilibristica între lumi aflate în confruntare, nu vor obține avantaje, ci vor pierde lamentabil.
Reconfigurarea la care asistăm nu este un episod conjunctural și nici o reacție de moment la un război regional. Este începutul unei reașezări profunde a ordinii europene și euroatlantice – o reașezare care va modela lumea postbelică pentru deceniile următoare.
Dacă Europa intră într-o nouă etapă de maturitate strategică, Republica Moldova trebuie să decidă dacă vrea să facă parte din această lume a responsabilității sau să rămână captivă ambiguității. Istoria care începe acum nu va mai tolera indecizia.